Dintr-ale mele gânduri

Am mai avut încercări de a-mi crea blog, dar nu mi-am găsit locul în peisaj. Îmi pare mai mult un loc pentru oameni cu păreri solide despre orice vor ei să scrie. Am și eu păreri despre multe, dar nu simt nevoia să le împărtășesc oricui. Va fi așadar o pagină de jurnal: fără pretenții de literatură, fără vorbe de duh, fără metafore și poezie. Un cuvânt din preaplinul unor momente. Sper să iasă de 5 postări... mai ales că are puștiulică un obicei să vrea papa fiix când am eu momente preapline. `Adelante, Pedro, ma con giudizio!” Nu de alta, dar poate or citi și alții. Așadar, drag blog, să îți spun de mine: Sunt Cami, eu așa mă știu de mică. Mai e varianta Camelia, dar încă îmi pare că m-a prins mama făcând vreo boacănă când mi se spune așa, deci rămânem la Cami sau Cameluș, Cămița. Am o vârstă pe care o resimt mai mult în trup decât în suflet. Sunt copil pe dinăuntru cu poftă mare de joacă, de zburdat, de cățărat, urlat prin păduri, sărit coarda, jucat șotron, volei, badminton ...

Hiii, ce mi-a plăcut să merg la colindat cu puștii mei! În sfârșit am echipă! Aștept de când s-a născut ăl mai mare să merg cu colinda, dar abia anul ăsta am reușit. Au fost tare simpatici vecinii că ne-au amenițat că se vor bosumfla tare dacă nu vin copiii la colindat. Ce bucurie pe capul lor că fac un ban! Numai Ș. vâna dulciurile. La cei 4 anișori ai lui mă bucur că nu e interesat de bani.       E tristă țara asta! Au rămas tare mulți părinți fără copii și nepoți cu un dor greu de dus. M-a oprit un vecin la bloc. Era oleacă turmentat, dar știa cu cine vrea să voteze: cu băiatul și nepoțica de departe. M-a rugat să îi permit doar să îl privească pe cel mic să își aline dorul. A durut! A durut pentru că mi-au mai venit în minte alți câțiva vecini care trăiesc același dor. De când cu pandemia a crescut dorul. Cred că dorul ne omoară părinții mai mult decât covidul. Și ceilalți suntem nesimțitori la dorul lor. Nu conștientizam cât de greu le e! Abia miros...

                           Iar se apropie acel moment de reîntoarcere la muncă după concediul de creștere copil și mă ia cu amețeală. Situația se complică dacă mă gândesc că am posibilitatea (numai să pice cumva para mălăiață în gura lui Nătăfleață să pot da licența anul ăsta!) să schimb cariera.                Ce ușor e să mergi pe drumuri cunoscute! Dar și pe alea ai emoții după perioade lungi în care nu le-ai bătut. Ca atunci când te întorci în satul natal...              Mă întreb dacă e locul meu în învățământ, dacă chiar pot să ignor decorul și să pun copiii pe primul plan. Ultimele evenimente din școala soțului îmi spun că treaba e serioasă rău. Păi... mai am eu după timp și de copiii din propria ogradă??? Sau rămân ai nimănui?         E frustrant să vezi cum cariera bărba...

       Și-am încălecat pe 7 ani ai fiică-mii și ne-am uitat la un film împreună: F. dormind, Ș., R., și V. trăind intens acțiunea. Primul film la care stau toți așa atenți și implicați. Până acum Ș. făcea harcea-parcea prin casă profitând că restul suntem ocupați.     Fain film!  Raya și ultimul dragon  îi zice. Am prins o perspectivă interesantă asupra relației dăruitor/ dar/ cel căruia îi dăruiesc: dăruiesc ceva important pentru mine pentru a-i demonstra celuilalt că am încredere în el - va ști să prețuiască darul.      Singura relație în care simt că mi se oferă încredere fără limite chiar dacă o tot dau în bară e cu Dumnezeu. Încăpățânat mai e! Nu mai tare ca mine, dar despre asta nu vorbim pe bloguri 😁     Și dragonul Sisu... mi-a amintit de ghidușia sfântului Paisie. Mda...„ mi-e dor de țara mea Cerească”!          7 ani cu V.!!! Și parcă ieri îmi șopteau doctorii...

           Mi-e imposibil să aud de copii rămași fără tată și să nu retrăiesc puțin din noaptea aceea când tati a plecat. Eu știam că va pleca, avusesem oarece timp să mestec situația, să mă obișnuiesc cu gândul. Dar așa... țac-pac, nu-i! Îmi pare tare greu de dus, de digerat, de acceptat, de iertat.       E ceva ce să aducă pace, mângâiere acum? Îmi amintesc de colegul acela burtos al lui tati care m-a îmbrățișat de îmi venea să îi zic că eu mai vreau să trăiesc o țâră...     Știu că lucrurile se așază încet încet, că durerea se pitește undeva într-un ungher al inimii și mai țâșnește apoi cu un dor din când în când: la cursuri festive, când te măriți, când se nasc copiii și tare ai vrea să fi apucat și bunicul să îi țină în brațe!      Uf, Doamne, când mă gândesc că drumul ăsta îl face și soțul meu de atâtea ori mă ia cu fiori... Fiori de recunoștință pentru clipa de acum, pentru tot ce e el în viața noast...