Darul lui Dumnezeu, sau despre a învăța sã iubești
8 ani... Acum 8 ani eram încă pe holuri la maternitate așteptând să intru în sala de operații pentru a-l aduce pe lume pe T-Ș. Cea mai cruntă cezariană. O liniște cumplită. Așteptam cu sufletul la gură să aud plânsul acela viguros care spune că e bine... Dar se auzea doar câte un icnet slab și toți se comportau de parcă e bine așa... Inima mea știa că nu e bine. Au venit clipe cumplite la ATI în care, periodic, mi se aduceau vești: ba că trebuie oxigen, ba ca trebuie una, ba alta, că deși e mare, nu erau suficient de dezvoltați plãmânii și nu se adaptează. Și un dispreț cumplit de parcă asta fusese alegerea mea, de parcă intenționat l-am scos mai devreme (nu e loc de detalii, dr a crezut din motive pe care nu le expun aici, că nu mai e în siguranță în burtică). Toate mămicile în jur se ridicau, făceau eforturi să meargă, să fie suficient de puternice să poată fi duse în salon cu copilașii lor. Eu nu aveam forță. Copilașul meu era sus, la ATI și eu nu înțelegeam nimic din tot...