Dintr-ale mele gânduri

 Am auzit recent o intrebare într-un reel pe facebook, cred: Ești gata să mori pentru copilul tău, dar oare ești gata și să trăiești pentru el?  M-a pus pe gânduri rău de tot. Nu am ezitat să îi nasc chiar dacă mi-am pus serios problema că "la naștere se moare" și aș schimba oricând viața pe pe a lor.  E greu, chiar teribil de greu uneori, să trăiesc pentru ei. Să pun voință și energie să schimb ceva în stilul e viață sau în grija pentru mine ca să trăiesc mai mult sau poate doar mai calitativ, mai cu energie  fără durere.  Aici văd două chestiuni acum: moartea e cam ieșirea definitivă din toate, iar dacă e și pentru unul dintre ei, vine și cu o doza de glorie. Viața... Parcă nu merge să vrei să trăiești pentru altul. Mă bucur că trăiesc și mă bucur să am privilegiul de a trece cu copiii mei prin toate etapele vieții lor, dar să fac din ei motorul vieții mele prevăd pagubă totală. Pe ei nu îi am în grijă pentru mine, nici măcar pentru vestitul pahar cu apă la bă...

 Azi am fost cu fiica mea la o testare pentru un centru de excelență. Apoi m-am uitat pe niște subiecte pentru o testare la alt centru de excelență.  Concluzia: nu e pentru noi! De ce zic asta? Nu, nu e proastă, nici incapabilă fiica mea! Ba o cred foarte capabilă.  Dar energia ei nu merge spre studiu "de excelență". N-am să îi pun profesor în particular doar ca sa mă laud că a luat examene la centre sau scoli de elită unde NU se respectă programa ci se merge mult peste de multe ori. Spre exemplu, pentru a rezolva una dintre probleme azi se cerea înmulțirea unui număr de 2 cifre cu unul de o cifră (varianta scurtă, să te poți încadra în timp. Varianta lunga, aleasa de ea ca absolvent de clasa a doua fără figuri a fost adunarea repetată). Mai e însă ceva: copila asta ajută în casă cât încă o mamă. Nu cred că exagerez. Și o face de drag, când i se impune (așa, momente rare de haos și panică) nu mai știe nici patul să îl facă 😁. Iar eu cred că ce face ea aici e mai importan...

 Am trecut azi prin fața unei școli de cartier din Iași. Încă îmi vine să plâng: urlete ca din jungla, înjurături fără menajamente, plâns și pocnituri de ceva.  Mie îmi place școala și mi-a plăcut mai mereu. Nu am excelat, dar am găsit mereu câte un profesor pe care îl admiram, câte un îndemn de pus la inimă și în practică, câte o lecție fascinantă chiar la materii la care abia scoteam nota 7. Încep să îi înțeleg, însă, pe cei care preferă homeschooling-ul pentru copiii lor. Nu poți niciodată anticipa ce colegi va avea copilul, ce limbaj folosesc ceilalți în familie și îl aduc la școală, ce valori li s-au transmis de acasă.  Nu rețin cum era "pe vremea mea". Mă îndoiesc că eram diferiți, clasa mea sigur avea uscăturile ei. Parcă mi-e mai greu ca mamă să le accept decât îmi era să le trăiesc.  Și totuși, înjurături așa nu țin minte mai devreme de liceu...  Oare nepoții mei vor auzi de la grădiniță?...

Tare sunt nepricepută la relații! Nu știu cum fac alții sã țină prietenii cu anii, să vorbească cu oameni din toate mediile și de toate culorile. Eu am o frică de când mă știu să nu rănesc, să nu întrec limita de discreție, să nu... Uneori nici eu nu știu ce să nu... Mi-e dor de vremea când trăiam pe viu ce înseamnă să Îl bagi pe Dumnezeu la mijloc, să comunici și prin El binecuvântând mereu, cerând, mai ales în situațiile mai dificile, să transmită celuilalt lucrurile așa cum le trăiesc și nu interpretări influențate de emoții sau exprimare mai neghioabă.  Este o cărțoaie, "Arta conversației" de Ileana Vulpescu, parcă. Am citit-o pe nerãsuflate demult, tare demult. Nu mai țin minte decât că era vorba despre o femeie care știe (da, atât de vagă e amintirea conținutului, foarte puternică e, în schimb, amintirea emoțiilor trăite citind).  Sunt multe cărți din care am rămas cu emoții și foarte puțin conținut (spre deloc, la unele nu mai știu subiectul, dar recunosc imediat impac...

 Observ la unele doamne care pot fi bunici un fel de ciudă: că alegem să stãm cu bebelușii în brațe, că avem dreptul la concediu de creștere 2ani, că vrem să alãptăm până la 2 ani sau mai mult.  Tare mă doare. Pentru că ne ratăm unii pe alții în relații: eu, ca mamă tânără am simțit mult nevoia unei mame și pentru mine care să îmi spună că da, se poate, îl poți iubi o viață și după, îl poți îngriji nopți în șir când e bolnav, vei putea spune și nu când va fi spre binele lui. Și aș fi vrut asta de la cineva care a trecut  prin asta. Am avut parte parțial și de multe ori a fost greu să primesc cu pohoiul de reprosuri că stau cu bebelusul sau copilul mic în loc să frec toată ziua casa să fie lună (pfoai, câtă judecată pe tema asta!) sau altele de "gospodină".  Delicioasele clătite ale făcute de fiica mea... Așa, că vorbesc de lucruri acre, să dreg cu ceva dulce. Nu știu cum e cu studiile care spun... Unele studii sunt bine făcute altele mai putin riguroase din punct de ...