Unde pleacă, Doamne, tații și soții noștri???

    
    Mi-e imposibil să aud de copii rămași fără tată și să nu retrăiesc puțin din noaptea aceea când tati a plecat. Eu știam că va pleca, avusesem oarece timp să mestec situația, să mă obișnuiesc cu gândul. Dar așa... țac-pac, nu-i! Îmi pare tare greu de dus, de digerat, de acceptat, de iertat.

      E ceva ce să aducă pace, mângâiere acum? Îmi amintesc de colegul acela burtos al lui tati care m-a îmbrățișat de îmi venea să îi zic că eu mai vreau să trăiesc o țâră... 

   Știu că lucrurile se așază încet încet, că durerea se pitește undeva într-un ungher al inimii și mai țâșnește apoi cu un dor din când în când: la cursuri festive, când te măriți, când se nasc copiii și tare ai vrea să fi apucat și bunicul să îi țină în brațe! 

    Uf, Doamne, când mă gândesc că drumul ăsta îl face și soțul meu de atâtea ori mă ia cu fiori... Fiori de recunoștință pentru clipa de acum, pentru tot ce e el în viața noastră. Cred că cel mai mult mi-ar lipsi ce acum mă irită: jovialitatea și ghidușia lui. Apoi multe altele... oare de ce e așa greu să apreciezi ce ai? Sunt așa bogată! Și suntem atât de bogați că ne avem, că ne iubim, că avem copiii ăștia delicioși!      

    Le-am spus copiilor de accident și că pe acolo trece tatăl lor când merge la serviciu. A fost tare scump Ș.: „Mami, spunem la Doamne să conducă El!” Eu la asta nu m-aș fi gândit. Ce repede găsesc copiii soluții!       

Mda... nu sunt scriitor de bloguri. Mă strânge în spate că vor citi și alții. Dar peste tot se dă cu părerea... aici, pe blogul meu, vreau să fie despre mine. Atât cât simt că pot împărtăși cu necunoscuți din mine...