Inima de mamă nu o bate nici demența
Am revenit pentru puțin pe blog. Nu am mai avut tihnă și chef să scriu. Zilele trecute insă, am conștientizat ceva ce simt să împãrtășesc. Începutul poveștii sunt mai multe spitalizări ale mamei, o mutare în Iași, multe întrebări și frici și un dureros diagnostic de demență. Spune omului că e bolnav, când nu știe unde e baia care nu s-a mutat de doi ani din loc! Nu știu câți în țara asta au în familie pe cineva cu această boală. Pentru mine era din filme, deși avea mama o mătușă și povestea și de altă rudă mai îndepărtată. Cert e că ce înțelege un copil de doi ani, unui om cu demență i se poate părea total nou sau ilogic: cum ar fi să arunci gunoiul la gunoi, nu pe unde apuci. Sunt câteva luni (2-3) de când mami stă cu noi în casă. De câteva ori pe zi vine cu farfuria goală în cemera mare și îi explic să o ducă la bucătărie. De alte câteva ori vrea să mearga la toaletă la etaj (asta nu mai știu de unde a scos-o!) și trebuie să îi arăt ușa de la baie. Uneori...