Darul lui Dumnezeu, sau despre a învăța sã iubești

 8 ani... Acum 8 ani eram încă pe holuri la maternitate așteptând să intru în sala de operații pentru a-l aduce pe lume pe T-Ș. Cea mai cruntă cezariană. O liniște cumplită. Așteptam cu sufletul la gură să aud plânsul acela viguros care spune că e bine... Dar se auzea doar câte un icnet slab și toți se comportau de parcă e bine așa... Inima mea știa că nu e bine.

Au venit clipe cumplite la ATI în care, periodic, mi se aduceau vești: ba că trebuie oxigen, ba ca trebuie una, ba alta, că deși e mare, nu erau suficient de dezvoltați plãmânii și nu se adaptează. Și un dispreț cumplit de parcă asta fusese alegerea mea, de parcă intenționat l-am scos mai devreme (nu e loc de detalii, dr a crezut din motive pe care nu le expun aici, că nu mai e în siguranță în burtică). 

Toate mămicile în jur se ridicau, făceau eforturi să meargă, să fie suficient de puternice să poată fi duse în salon cu copilașii lor. Eu nu aveam forță. Copilașul meu era sus, la ATI și eu nu înțelegeam nimic din tot acel limbaj medical care nu mă ajuta măcar să sper. 

În miez de noapte o asistentă de la terapie unde eram eu a venit și mi-a spus: "Mami, acum am timp, mergem la bebe? " în câteva secunde eram deja în picioare, nu știu cu ce putere. 

E greu de retrăit. Am aflat ulterior că bebe meu avea nevoie de timp, pt terapia bebeilor, el era cel mai lejer caz. Dar mi-era prezentat cu atâția dar de nu îndrăzneam  să sper. Puiul meu era conectat la diverse și simțeam că se prăbușește toată viața mea. Cât a ajutat spitalul la depresia mea! Parcă fiecare vizită la copil era o trecere prin sala de judecată. Doar unii rezidenți, când mai aveau răgaz, mai zâmbeau și reușeau să aducă puțină umanitate și în relația cu mama (jos pălãria pentru grija pentru copil! L-am știut urmărit, îngrijit - dar au înțeles doar în teorie că mama nu e vreun sac de box din materiale ultra rezistente la lovituri). Îmi doream acasă la copiii mei sănătoși, să mă cheme sănîl iau când/dacă se face bine.

Mi-a dat cineva câteva palme bune și s-a luminat sufletul meu. Am reușit să ajung în adânc unde inima mea tânjea să fie cu copilașul ei așa cum e.

N-am să uit niciodată cum, după încercări eșuate să scot ceva lăptic, la prima atingere a mânuței lui mici am simțit cum sânii se umplu. Și am prins viață, am prins încredere, am îndrăznit sã sper că vom ieși de acolo. 

Și am ieșit cu minunea mea de prematurel voinic. 

Când îl văd acum, nu îmi vine să cred că despre el e povestea. Ce bine că e! Ce minune că e!

La mulți ani, Dorulețul inimii mele! Mulțumesc pentru lecția de dragoste asumată pe care am început să o învăț cu tine și am continuat să o  aprofundez cu frații tăi mai mici. Te iubesc!