Inima de mamă nu o bate nici demența

 Am revenit pentru puțin pe blog. Nu am mai avut tihnă și chef să scriu.

Zilele trecute insă,  am conștientizat ceva ce simt să împãrtășesc.

Începutul poveștii sunt mai multe spitalizări ale mamei, o mutare în Iași, multe întrebări și frici și un dureros diagnostic de demență. Spune omului că e bolnav, când nu știe unde e baia care nu s-a mutat de doi ani din loc! 

Nu știu câți în țara asta au în familie pe cineva cu această boală. Pentru mine era din filme, deși avea mama o mătușă și povestea și de altă rudă mai îndepărtată. Cert e că ce înțelege un copil de doi ani, unui om cu demență i se poate părea total nou sau ilogic: cum ar fi să arunci gunoiul la gunoi, nu pe unde apuci. 

Sunt câteva luni (2-3) de când mami stă cu noi în casă. De câteva ori pe zi vine cu farfuria goală în cemera mare și îi explic să o ducă la bucătărie. De alte câteva ori vrea să mearga la toaletă la etaj (asta nu mai știu de unde a scos-o!) și trebuie să îi arăt ușa de la baie. 

Uneori știe cine sunt, alteori îi zice celui mic:" hai la bunica!", dar habar nu are că eu sunt fiica ei sau cum mă cheamã. 

Poveștile sunt lungi și multe, uneori au haz, alteori sunt doar un greu la greul deja mare al creșterii celor cinci minuni (or fi minuni, dar nu zice nimeni că sunt îngerași...)

Minunarea și recunoștința au venit când am conștientizat că atunci când îmi e mai greu, mami, așa, cu creierul total electrocutat, îmi e încă mamă: are o vorbă de încurajare (și, în general, abia reușește să exprime banalități), e acolo când am nevoie de o pauză de la copil pentru o nevoie urgentă, are o mână să mã mângâie deși, probabil, trupul ei are mult mai multe dureri. Cât de uimitoare e dragostea de mamă! 

Da, sunt multe momente grele, momente când simt că nu pot să îi ofer ce are nevoie. Apoi vãd că nevoia ei de bază e să simtă că aparține și e iubită, acceptată cu neputințele și greul ei. Numai ea știe ce terifiant poate fi să ai momente când vezi că nu poți spune ce vrei... Doamne, ajută-mă să fiu mereu calmă și cu drag, chiar și când pare că numai unul care nici nu știe vorbi nu îmi lipsește. (Nu duc lipsă de astfel de momente la limită, dar știu că pentru ea calmul meu, vocea blândă, ritmul lent sunt cele care o țin pe linia de plutire).

Ca o concluzie: Mulțumesc, Doamne, pentru dragostea mamei și când nu știe că e mama!