Mămicia și cariera

 

            
        Iar se apropie acel moment de reîntoarcere la muncă după concediul de creștere copil și mă ia cu amețeală. Situația se complică dacă mă gândesc că am posibilitatea (numai să pice cumva para mălăiață în gura lui Nătăfleață să pot da licența anul ăsta!) să schimb cariera.     

        Ce ușor e să mergi pe drumuri cunoscute! Dar și pe alea ai emoții după perioade lungi în care nu le-ai bătut. Ca atunci când te întorci în satul natal...     

       Mă întreb dacă e locul meu în învățământ, dacă chiar pot să ignor decorul și să pun copiii pe primul plan. Ultimele evenimente din școala soțului îmi spun că treaba e serioasă rău. Păi... mai am eu după timp și de copiii din propria ogradă??? Sau rămân ai nimănui?

       E frustrant să vezi cum cariera bărbatului merge în sus și cu fiecare copil el avansează și profesional, în timp ce „cariera” ta devine foarte... domestică... nu am o problemă cu femeile cărora le place viața de casnică. Beate loro! Dar eu măcar după un part-time tânjesc. Era bun și voluntariatul... dar nici soț nu câștigă suficient, nici la pensie nu se adună nimic.

        Tot ajung la vorba cuiva: am o problemă cu maternitatea. O simt de multe ori ca pe un handicap. E ciudat cum se poate pupa asta cu dragul și bucuria de a fi cu copiii mei, cu atitudinea de cioară care își vede puii cei mai cei, dar se poate: în mine pot coexista multe contrarii.

         Știe cineva de școala aia unde poate învăța absolventul de facultate online? Că teoria ca teoria, dar praftica ne omoară! Și cum nu m-o omorât în facultate că fu tot teoretică mai mult... Măcar la convingerea că nu vreau să fiu educatoare tot am rămas. Sunt delicioși mititeii, dar nu mi-ar plăcea să lucrez cu ei constant. De la grupa mare în sus, da! Altfel, prefer câte o hârjoană cu cei din cercul cunoscuților și atât.  

P.S. În poză e fiu-meu pe tiroliană... în drum spre marea izbire (cam cum mă simt și eu).