Acasă?

 Am revenit pentru un timp în orașul copilăriei mele: Baia Mare. E o durere aici, un dor, dar și un izvor. Parcă fiecare loc prin care cândva zburdam sau plângeam poartă cu el părți din mine, din devenirea mea, sau părți nevindecate, nelucrate, neexplorate din ființa mea. Cum multe, foarte multe, poartă în ele oameni dragi, parcă mai cu seamă un om drag, extrem de drag, care a plecat mult prea repede pentru mine, dar pe care, după mai bine de 15 ani îmi pare că îl văd pe stradă: tati.

S-a schimbat mult orașul de când eram eu mică. Strada pe care am copilărit, care îmi părea un bulevard din marile orașe, acum pare o alee mititică și înghesuită. Încă mai sunt tufișurile care pe atunci erau mai înalte ca mine, în care căutam buburuze sau mă ascundeam la vreun joc. Interesant cum în liceu nici nu vedeam tufișurile respective. 

Oameni... nu mai cunosc. Cei de la bloc ori au murit, ori au plecat în țări străine. Nu sunt fețe cunoscute pe stradă. Chiar râdeam cum soțul meu s-a oprit să salute o vecină pe care eu nici măcar nu o cunoșteam (nu am apucat să petrec prea mult timp în apartamentul în care s-a mutat mama, eram deja la facultate). 

Cel mai simpatic a fost Filip. Pe drum, spunându-i că mergem la Baia Mare a replicat că la baia mare el va face un caca mare! Încă așteaptă baia mare, mare 😆😆

Îmi plac aici locurile de joacă. Sunt diferite de cele din Iași și sunt frumoase, ofertante pentru copii. 

Îmi place că încă merge trenulețul din parcul mare (acum e Parcul Regina Maria...). 

Mi-a plăcut să găsesc curtea Școlii D. Cantemir deschisă și iluminată. E un loc minunat în care pot să joace ceva copiii. Are coșuri de baschet, porți de fotbal, spațiu pentru altceva...cum ne mai gonea paznicul de pe șantier când se construia! Tot ne-am lăsat mulți amprentele la papuci în betonul încă moale!

Mi-e dor de copilăria mea! Chiar dacă a fost la oraș, a fost frumos, cu pozne, cu oameni frumoși, cu aventuri, cu vii peste garaje, cu cățărări, alergări, bătăi cu bețe cu lut în vârf pe post de glonț.