Nu am aer

 © De aproape un an profilul meu de facebook amintește ultimele cuvinte ale Alexandrei: "Nu am aer". Apoi tăcere... Nu îmi amintesc să fi plâns vreodată așa pentru durerea altuia. Dar durerea Alexandrei a fost tare mult și durerea mea. De la acel "nu am aer" pe care l-am trăit adesea fizic în perioada verii din cauza alergiei, la un "nu am aer" din pricina solicitărilor epuizante ale copiilor și nevoilor cotidiene cărora simțeam că nu le mai fac față.

*Durerea mea pentru că știu cum e să îți iubești copilul de când vezi cele două liniuțe și nu pot să îmi imaginez cât de sfâșietor e sã ceri sã fie scos din tine știind că e mort și durerile ca la naștere nu pot fi spre bucuria întâlnirii cu el. Medicina are multi termeni neutri, dar inima mamei nu poate avea decât un mare gol și o mare durere chiar și pentru un omuleț cu care a bătut în tandem doar  6-7săptămâni. 

*Durerea mea pentru că e greu să te desparți vremelnic de copii, cu atât mai mult să îi lași încă alăptați. Da, am auzit de femei care își lasă casă, bărbat, copii pentru un var mai alb sau o mașina mai puternică, dar undeva inima lor s-a împietrit și va fi greu tare când se va vindeca.

*De atunci am mai trecut printr-o sarcină și mi-a fost frică. Nu, nu am dat de doctori doar cu diplomă, am mers la un om care știam că prețuiește viața și care nu judecă mamele pentru că își asumă sarcini mai grele, copii bolnavi... Dar mi-a fost frică să nu ajung la spital și să nu fie acolo (da, în Iași, într-o mare de medici competenți profesional, care mă îndoiesc că m-ar fi lăsat să mor trupește, emoțional știu să te dărâme pentru socotelile lor cu lumea, viața, medicina). Ce tãmbălău total neprofesional și stupid a făcut medicul neonatolog la ultima naștere pentru niște valori ale anticorpilor mei... Dacă aștepta nițel, vedea că unde Dumnezeu voiește, se biruiește rânduiala medicinii. O chestie pe care doctorul care mi-a urmărit sarcina cred că o știe foarte bine.

*M-am gândit la Alexandra de câte ori mi-a fost greu cu copiii, de fiecare dată când simțeam că nu mai pot, că am nevoie să îi mai ia și altul măcar puțin. Și m-a întărit să conștientizez că e o bucurie să fiu mama lor, că i-am dorit pe unii înainte de a fi, pe alții abia când am aflat că sunt, dar i-am dorit pe fiecare în parte și am făcut tot ce a ținut de mine să aibă șansa să se nască (nu zic prin asta cã cine a pierdut vreo sarcină nu a făcut la fel, nu știu de ce aceeași  dragoste și grijă nu se terminã mereu cu un prunc în brațe).

*M-am și bucurat să văd că familia ei primește mângâierea Domnului și nu se lasă prinsă de dorința de răzbunare, de ură, de mânie. Sper ca demersul lor în instanță să ducă la clarificări și la o mai mare atenție acordată pacienților în Botoșani. Și seninătatea fetiței ei e plină de nădejde că se poate trece și există bucurie și după asemenea durere.

Mulțumesc, Alexandra, că îmi amintești sã mă bucur că încă am aer și pot să îmi îmbrãțișez, mângâi, ascult, privesc copiii! 

Hristos a înviat!