Am auzit recent o intrebare într-un reel pe facebook, cred: Ești gata să mori pentru copilul tău, dar oare ești gata și să trăiești pentru el?
M-a pus pe gânduri rău de tot. Nu am ezitat să îi nasc chiar dacă mi-am pus serios problema că "la naștere se moare" și aș schimba oricând viața pe pe a lor.
E greu, chiar teribil de greu uneori, să trăiesc pentru ei. Să pun voință și energie să schimb ceva în stilul e viață sau în grija pentru mine ca să trăiesc mai mult sau poate doar mai calitativ, mai cu energie fără durere.
Aici văd două chestiuni acum: moartea e cam ieșirea definitivă din toate, iar dacă e și pentru unul dintre ei, vine și cu o doza de glorie.
Viața... Parcă nu merge să vrei să trăiești pentru altul. Mă bucur că trăiesc și mă bucur să am privilegiul de a trece cu copiii mei prin toate etapele vieții lor, dar să fac din ei motorul vieții mele prevăd pagubă totală. Pe ei nu îi am în grijă pentru mine, nici măcar pentru vestitul pahar cu apă la bătrânețe, ci pentru a îi pregăti să fie oameni mari.
Ce înseamnă "om mare". Obișnuiam să cred că înseamnă om care știe, poate, e vertical și nezdruncinabil. Descopăr, din postura de "om mare" că da, posibilitățile se lărgesc, la fel și responsabilitățile, dar în final rămâi un om mic, vulnerabil oricând în fața a multe.
Pentru ce trăim, așadar?
În mine asta se "încarcă". Știu că are legătură cu Creatorul, cu Dumnezeu, dar încă nu înțeleg cum. Au fost multe trăiri, multe aha-uri, dar mai e de procesat. Mult.
Comentarii
Trimiteți un comentariu