Ccc

 Observ la unele doamne care pot fi bunici un fel de ciudă: că alegem să stãm cu bebelușii în brațe, că avem dreptul la concediu de creștere 2ani, că vrem să alãptăm până la 2 ani sau mai mult. 

Tare mă doare. Pentru că ne ratăm unii pe alții în relații: eu, ca mamă tânără am simțit mult nevoia unei mame și pentru mine care să îmi spună că da, se poate, îl poți iubi o viață și după, îl poți îngriji nopți în șir când e bolnav, vei putea spune și nu când va fi spre binele lui. Și aș fi vrut asta de la cineva care a trecut  prin asta. Am avut parte parțial și de multe ori a fost greu să primesc cu pohoiul de reprosuri că stau cu bebelusul sau copilul mic în loc să frec toată ziua casa să fie lună (pfoai, câtă judecată pe tema asta!) sau altele de "gospodină". 

Delicioasele clătite ale făcute de fiica mea... Așa, că vorbesc de lucruri acre, să dreg cu ceva dulce.

Nu știu cum e cu studiile care spun... Unele studii sunt bine făcute altele mai putin riguroase din punct de vedere științific. Știu însă că inima mi-a spus că locul bebelușului e la pieptul mamei, că brațele mamei sunt cel mai bun pansament și medicament și loc de joacă până poate copilul să se desprindă cu încredere și bucurie. Nu pot trece peste ce îmi spune inima. Mai ales că pe măsură ce au crescut am văzut că aceeași inimã i-a lăsat să experimenteze chiar și durerea pentru a-i ajuta să crească: să o trăiască, să o binecuvânteze, să învețe din ea. Eu cred că așa e firesc: să las copiii să se desprindă în ritmul lor de mine și în timpul acesta să îi încurajez, să fiu acolo să îi învăț, pe măsură ce pot și ei, să se descurce singuri.

Sper să învăț la rândul meu și din experiența aceasta și de va fi să ajung la vârsta buniciei să le fiu oază de încredere, încurajare și dragoste fiicei și nurorilor mele. Și o bunicuță cu care să poată să își lase cu încredere comoara încât să se mai bucure și de soț, de o cafea cu vreo prietenă, de o seară la restaurant... Sau ce o fi pe atunci ca relaxare și deconectare.